La Târgoviște, cizmăria ține pasul cu moda vremurilor

Lumea modernă și cochetă în care trăim astăzi ne face să credem, uneori, că cizmăria a devenit o meserie desuetă. Nu este, însă, nici pe departe adevărat.
O confirmă o cizmăriță târgovișteancă, ce practică această meserie de 32 de ani, chiar dacă, în timp, sănătatea sa a avut de suferit din cauza efectelor secundare ale prafului de la polizor sau a soluțiilor tari pe care le folosește la  repararea încălțărilor. Florica Neacșu face zilnic naveta de la Viișoara, la Târgoviște, în Microraionul 6, unde se află atelierul său de lucru, pentru a repara pantofii celor care nu se îndură să-i arunce sau nu au bani să-și cumpere alții. Absolventă a Școlii Profesionale de doi ani, din Iași, femeia a lucrat zece ani la comandă, iar din 1987 are propriu atelier de lucru, pentru care plătește chiria pentru spațiu Cooperativei. Doamna Florica ne-a mărturisit că au fost multe femei în breaslă, dar au renunțat atunci când s-a desființat atelierul din Târgoviște, din clădirea Mondial, unde lucrau pentru comenzi și unde se făceai cizmele pentru armată. Cu toate acestea, breasla cismarilor continuă să existe, cel puțin la Târgoviște și să fie una respectabilă, mai ales că aceștia au permanent de lucru, deoarece, așa cum ne spune cismărița, încălțămintea din zilele noastre este de proastă calitate și necesită reparații periodice, iar oamenii nu au bani să cumpere alta imediat. Uneori, doamna Florica nu poate face față comenzilor, pentru că nu refuză pe nimeni, chiar dacă unii clienți aduc la reparat încălțăminte pentru care nu prea mai este mare lucru de făcut. Prețurile nu le-a mai schimbat de câțiva ani, pentru că vremurile sunt grele și oamenii amărâți, în ciuda faptului că, pentru câțiva lei, muncește, uneori, ore bune la pingelitul pantofilor. Și pentru că a simțit pe propria piele ce înseamnă să practici o asemenea meserie, considerată odată a fi practicată de oamenii cu mai puțină carte, ajungând chiar un stigmat pentru ei, cizmărița nu regretă deloc faptul că nu au urmat această meserie și copiii ei, care au ales alte drumuri în viață. În final, am vrut să o și fotografiem pe doamna Neacșu, dar ne-am lovit de un refuz din partea cismăriței, care, din motive personale, nu a vrut să fie expusă privirilor cititorilor. Suntem siguri, însă, că povestea doamnei este una deosebită, ce poate fi văduvită de imagine, dacă acest lucru înseamnă respectarea dorinței unui om pentru care discreția înseamnă mai mult decât pentru mulți dintre noi.